de Decebal Marin
Definiție și obligativitate
ALARP este un principiu folosit în managementul riscului și presupune să reduci riscul până la cel mai scăzut nivel posibil în mod rezonabil.
“Posibil în mod rezonabil” înseamnă ca reducerea permanentă a riscului să implice un cost care să nu fie extrem de disproporționat față de beneficiul obținut.
La nivel mondial sunt folosite mai multe criterii de acceptare a riscurilor. ALARP (As Low As Reasonably Practicable) este folosit în Marea Britanie, în timp ce în Australia se folosește SFAIRP (SO Far Is Reasonable Practicable), iar în Țările de Jos ALARA (As Low As Reasonably Achievable). Diferențele sunt date de defintiile date acestor criterii și de modul lor de implementare.
În Uniunea Europeană, statele membre sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru a menține sănătatea și siguranța lucrătorilor și a publicului, dar stabilirea măsurilor necesare este o decizie lăsată la latitudinea fiecărui stat membru.
Legislația UE, inclusiv cea din România, nu recomandă în mod specific principiul ALARP; nici Directiva Seveso III nu face asta.
Cum se calculează
Esența ALARP este că riscul rezidual trebuie redus pe cât posibil într-un mod rezonabil. Riscul rezidual este cantitatea de risc care rămâne în proces după ce toate riscurile au fost calculate, contabilizate și acoperite.
Dacă împărțim riscurile în trei categorii pe care le marcăm prin culori: intolerabil – roșu, tolerabil – galben și general acceptabil – verde, riscurile ALARP se află în zona galbenă, acestea fiind considerate de cele mai multe ori drept riscuri tolerabile.
Riscurile care se află în intervalul intolerabil al matricei de risc trebuie introduse în zona ALARP prin măsuri de reducere a riscurilor. Cum safety este o ‘’problemă ciudată – wicked problem’’ trebuie să realizăm că încercând să facem ALARP anumite riscuri industriale specifice, creștem uneori alte riscuri.
Pentru a decide dacă un risc este ALARP sau nu, sunt luați în calcul mai mulți factori. Între abordările folosite, următoarele trei metode sunt recomandate și general acceptate:
1) standardele și bunele practici – implică respectarea a 27 de coduri, standarde și practici industriale acceptate;
2) analiza cost-beneficiu – o metodologie ce ponderreaza costul reducerii riscului în raport cu riscul în sine;
3) cazul de siguranță – o practică prin care fiecare pericol individual este examinat, controalele sunt puse în aplicare și menținute pe durata operațională.
Importanță psiho-socială
Evaluarea riscurilor nu este o activitate științifică și nici obiectivă. Oricât de mult ne-am dorim acest lucru, realitatea ne arată că nu există obiectivitate atunci când vine vorba de evaluarea riscurilor. Dacă vei trimite același set de date către 5 ingineri aflați în locații separate ei vor veni cu 5 interpretări diferite. Dacă ajungi în instanță, lucrurile se complică și mai tare.
Lipsa de obiectivitate se datorează numărului mare de factori (mulți inconștienți și ascunși) care influențează felul în care judecăm și luăm decizii legate de risc – experiența, cunoașterea, simțurile, emoțiile, scopul și contextul, lingvistica și relațiile sociale etc.
Sistemele, oamenii și lumea sunt falibili, oamenii sunt imperfecți și muritori, greșelile sunt normale și ineviatabile, riscul și cultura organizațională sunt “probleme caudate – wicked problems”, iar viața este imprevizibilă.
ALARP recunoaște faptul că riscul nu poate fi eliminat în totalitate, ci poate fi doar “gestionat” prin intermediul informațiilor privind riscurile existente la un anume moment.
Sloganuri precum “Toate accidentele sunt prevenibile“, ‘’Obiectivul nostru este zero accidente’’ sau “Siguranța este o alegere pe care tu o faci” sunt imposibil de realizat și sunt în contradicție cu sensul de bază al ALARP.
În concluzie, deoarece ALARP acceptă realitatea erorilor umane și a faptului că zero accidente nu este posibil, acesta este un cadru foarte bun pentru a menține sănătatea psiho-socială la locul de muncă.